Campeones, o poveste care te face să râzi nu cu lacrimi, ci cu ochii înlăcrimaţi

Apasă butoanele!

S-ar putea să termini de citit în: 4 minute

Îmi este greu să îmi aduc aminte cu exactitate ultima oară când am mers la un film la sugestia unei alte persoane, fără să ştiu dinainte nimic despre acesta decât, bineînţeles, titlul, şi mi-este cu atât mai greu (spre imposibil chiar) să îmi amintesc dacă la finalul unei asemenea seri m-am şi culcat zâmbind. „O loterie”, mi-am zis, deci, în gând când am păşit joi, 18 octombrie, pragul Cinematografului Florin Piersic din Cluj-Napoca, urmând să vizionez ceea ce Javier Fesser numeşte „Campionii.”

Proiecţia peliculei cineastului spaniol, care a avut loc cu ocazia celei de-a 9-a ediţii a festivalului Comedy Cluj, a adunat în jur de o sută de persoane, care mai decare mai nerăbdătoare să vadă despre ce campioni este vorba, în frunte cu mine.



Făcând abstracţie de la partea introductivă a filmului, care este în limba spaniolă, primele momente din film îmi dăduseră pe moment o profundă impresie că acţiunea are loc în România. Avem de-aface cu un umil poliţist îmbrăcat într-o vestă reflectorizantă care, cu o privire uşor pierdută, îi lasă sub ştergătoare o amendă de parcare personajului principal. Impresia mea nechibzuită este demontată de imediata apariţie a lui Marco Montes („cu s”, după cum el însuşi insistă să reamintească lumii pe parcursul poveştii) care, în loc de un „Ce faci, bre, acolo?”, cu accent de Bucureşti, întreabă: „Que pasa?”

Marco este, în primă fază, antrenorul secund al unei echipe profesioniste de baschet, însă, datorită unui incident petrecut la ultimul meci şi a altor câtorva „incidente” provocate ulterior în afara terenului, acesta ajunge la un impas: are de ales între a sta doi ani la închisoare sau de a lucra nouăzeci de zile ca antrenor la o echipă de baschet paralimpic.

Aroganţa şi indiferenţa acestuia, generatoare de nenoroc atât pe plan profesional cât şi pe plan sentimental (Marco nu e în cele mai bune relaţii nici cu soţia sa, Sonia) se vor transforma în modestie şi empatie, odată cu acomodarea în funcţia de antrenor al echipei „Los Amigos” şi făcând timid paşi mici, dar siguri, spre succesul viitorilor „campeones.”

Los Amigos team Campeones

„Los Amigos” / sus, de la stânga la dreapta: Fábian, Benito, Juanma, Marco, Roman, Manuel; jos, de la stânga la dreapta: Sergio, Jesús, Collantes, Marín şi Paquito.

Fără multe altele care ar putea fi zise, socot necesară o succintă enumerare şi prezentare a celor zece jucători „subnormali”. Marín are deficienţe de vedere, însă asta nu îl împiedică să îşi piardă majoritatea timpului reflectând cu privirea la cer, putând să îţi spună cu uşurinţă dacă un avion are întârziere sau nu.

Fábian are sindromul Noonan, locuieşte împreună cu alte persoane cu probleme şi este autoritar doar în faţa plantelor sale. Jesús este singurul care se joacă întrutotul pe el înşine, având acelaşi nume în buletin, în realitate, ca personajul din film. Are dizabilitate intelectuală, este mecanic, iar în timpul liber este solistul unei trupe rock. Tovarăşul său Sergio lucrează într-o fabrică de vopsele şi are mereu părul vopsit în altă culoare. Poate de aceea este singurul dintre ei care are prietenă.

Despre Juanma se pot spune două lucruri: iubeşte animalele şi urăşte apa, îmbrăţişările acestuia fiind adesea refuzate de către antrenor, fiindcă nu făcuse duş de săptămâni întregi. Gigantul echipei, Benito, are sindromul Sotos şi spală vase cu ziua la un proprietar de restaurant lacom şi rău.

Cel mai tânăr jucător e Manuel, suferind de o tulburare pervazivă de dezvoltare şi avându-l mereu pe „te iubesc” pe limbă, iar cel mai bătrân Paquito, care are Sindrom Down, asemeni ingredientului feminin al echipei: Collantes. Acesteia nu îi place să fie tutuită şi îşi loveşte adversarii sub centură. A venit în echipă în locul lui Roman, speranţa lui Marco. Povestea lui o aflăm abia la final: a fost jucător profesionist de baschet până a suferit un accident.

Ar fi pueril din partea mea să spun că acest film prezintă doar ampla evoluţie, din rău în (mai) bun, a protagonistului, şi am să îmi motivez această idee printr-un argument simplu, dar absolut: prezenţa desinenţei de plural în titlu. Meritul evoluţiei celor zece baschetbalişti este în primul rând al lor, abia în al doilea rând al antrenorului şi, ulterior, a sprijinului oferit de nevasta acestuia, Sonia. Până şi individualistul Marco realizează asta, involuntar poate, când spune „vom câştiga” în loc de „voi câştiga.”

Una dintre concluziile care pot fi trase după ce te uiţi două ore la un egocentrist obligat să dirijeze persoane speciale într-o competiţie este aceea că nu pentru toată lumea să fii campion înseamnă să obţii locul I. Semnificaţia cuvântului „campion” poate diferi de la un individ la altul, iar acest lucru iese foarte bine în evidenţă aici, în filmul care este propunerea Spaniei pentru categoria „cel mai bun film străin” din cadrul Premiilor Oscar de anul viitor. În timp ce alţii se lasă consumaţi de obsesia locului cel mai înalt de pe podium, alţii se vor bucura şi pentru locul 2 sau 3 ori doar pentru faptul că au încercat.

Încercând să închei, menţionez că am râs nu cu lacrimi, ci cu ochii înlăcrimaţi pe toată durata filmului, atât din cauza poznelor cât şi datorită profunzimii întâmplărilor. Fesser nu m-a mişcat doar pe mine, dovadă stând, printre altele, corul de râsete chinuite şi nasuri răsuflate îndeosebi la una dintre scenele cheie ale filmului. Pe scurt, şi cu asta pun stop, Marín i se adresează antrenorului său (într-un context bine definit dar pe care nu-l mai explicitez acum): „Nici mie nu mi-ar plăcea să am un fiu ca vreunul dintre noi, dar mi-ar plăcea să am un tată ca tine.”

Campeones. Gloria Ramos Roberto Chinchilla

Collantes (Gloria Ramos) şi Roman (Roberto Chinchilla).


Apasă butoanele!