Cea mai nasoală experienţă avută într-un local clujean

Apasă butoanele!

S-ar putea să termini de citit în: 3 minute

Weekendul trecut am avut cea mai nasoală experienţă într-un local de când m-am mutat în Cluj-Napoca. N-aş scrie despre asta dacă nu mi s-ar fi părut total anapoda abordarea ospătarului care ar fi vrut să plătesc eu pentru prostia lui. Atenţie – zero. Punctualitate – deloc. Seriozitate – nope.

Acum, fireşte, io-s obişnuit cu birturile unde berea e în continuare 3 lei, iar servirea de doi bani. Deci cred că-s înţelegător şi mi-am cultivat răbdarea, mai ales dacă văd că e un singur ins care aleargă de colo-colo pe toată terasa. N-am pretenţii de la localurile fără pretenţii.

Însă nu am fost la un birt ordinar, ci la un restaurant care se vrea a fi mai de Doamne ajută. Genul ăla de restaurant din centru, unde o salată e aproape 30 de lei, iar nechezolul 8 lei. Unde clienţii îs cam la fel de mulţi precum angajaţii.

Cum am ajuns acolo

Vrăjit fiind de zâmbetul soarelui cu dinţi de afară, mi-am luat iubita de mână şi am mers în parc. Am făcut o plimbărică bătrânească, schimbând vreo două-trei opinii pe vreo două-trei bănci. Am admirat raţele cum înoată dând din fund şi ne-am făcut câteva poze numa’ bune de pus pe Instagram. Pe urmă ne-am cam plictisit, adică ni s-a cam făcut foame.

Oare unde să prânzim? Aveam – mare minune – carneţelul acela cu reduceri de la Studcard la noi, de care uitam mereu. L-am răsfoit. Ne-am zis: uite, o salată plus încă una moca şi două cafele la preţ de una, la un local aici, aproape. Bun, acolo mergem!

Ajungem la destinaţie, ne găsim un loc cu soare şi ne-aşezăm frumos la masă. Bineînţeles că am nimerit una şchioapă de-un picior. Aveam emoţii să nu ni se verse cafelele pe care urma să le comandăm. Hîhî, dacă aş fi ştiu eu că asta nu se va întâmpla…

Ce-a fost atât de naşpa

Chelnerul ne observă repede şi ne oferă politicos două meniuri. La fel de repede, după nici 5 minute, când noi încă eram cu meniurile în braţe, acesta revine.

Fiind preventiv din fire, îl întreb pe om dacă mai e valabilă oferta aia şi dacă îi dau acum cupoanele. Nu mă lasă să termin propoziţia, îmi spune că da şi că să îi le dau la final.

Trec cinci minute. Trec zece, cincisprezece, douăzeci de minute. Trece o jumătate de oră şi soarele de deasupra noastră. Vine salata, însă cafelele, pe care voiam să le bem până să vină mâncarea, nu. Îmi zice ospătarul: „v-aduc imediat şi sosurile.”

Bulangiul vine doar cu unul. Îi atrag atenţia că a uitat de cafele. Mă-ntreabă: „scurte sau lungi?” Îi spun lungi, fie, chiar dacă am comandat iniţial cu lapte. Nu mai conta. Mi-era foame, mă durea capul şi voiam să plec odată. (ce gagică sunt, mvai!)

După vreo cinci minute soseşte nechezolul, pe care-l sorbesc numaidecât. Sosul, însă, se lasă aşteptat. Acesta ajunge, după alte câteva minute bune, însă nu într-o sosieră, precum celălalt, ci într-o ceaşcă de cafea. Because yolo!

După mai bine de zece minute de când am primit mâncarea, în sfârşit putem hali.

N-am crezut vreodată că o să stau cu gura apă şi cu o salată în faţă, însă Dumnezeu lucrează (sic!) în moduri misterioase. Şi nu pentru că a fost extraordinară (n-a fost deloc), ci pentru că mi-era foarte foame şi boul ăla freca menta.

Prietenă-mea n-a putut mânca nici jumătate din ea: „Prea multă ceapă, puiul era crud, iar sosul a fost meh. Nici măcar n-a avut crutoane. Sărăcie!”

Cum am reacţionat

Sosirea notei de plată a fost picătura care a umplut paharul. Cu o jumătate de gură, chelnerul buclucaş mă loveşte cu următoarea dumă: „Ştii, ar fi trebuit să îţi spun de la început (no shit!) că oferta-i valabilă doar la cafelele scurte şi lungi. Acum trebuie să plăteşti pentru amândouă. Aia e, îmi pare rău!”

Say what, nigga?! Îi aduc aminte că, unu’ la mână, m-a ţinut juma’ de oră însetat şi doi, că atunci când i-am atras atenţia asupra acestui fapt i-am spus că vreau două cafele lungi. Lungi, bă, lungi. Ca sesiunea. Nu scurte ca mintea ta, şi nu cu lapte, cum comandasem iniţial. Lungi! S-a bâlbâit ca George Ciamba încercând să mă convingă să plătesc eu pentru prostia lui.

Gagiul a plecat cu coada între picioare la fel cum a şi venit.

I-am explicat, cu calmul unui părinte gata să îşi pleznească copilul când află că acesta e corigent la mate, că îi apreciez atenţia cu care mi-a luat comanda. Şi punctualitatea şi seriozitatea, deopotrivă. Şi că altă dată nu mai trec pe-acolo.

Ne-am ridicat încetişor de la masă şi i-am lăsat banii pe care îi merita, lăsându-l pe el să îşi plătească singur greşeala. Pe fundal se auzea melodia asta şi m-am trezit, de nicăieri, cu un joint în gură şi cu 24 de karate la gât. Lol.


Apasă butoanele!