Mulţumesc, Facebook, că-mi areţi cât am fost de prost!

Apasă butoanele!

S-ar putea să termini de citit în: 3 minute

Facebook are grijă zilnic să îmi arate cât de prost am fost anu’ trecut (și acum câțiva ani) pe vremea asta. Și încuiat, arogant și orb. Și tot ce nu mai vreau să fiu acum și mi-e aproape groază să recunosc c-am fost cândva.

Vorbesc, desigur, de acele memories care ne surprind în fiecare zi după doişpe noaptea. Ţinând cont că am fost, cred, primul din gaşca mea de prieteni care l-a părăsit pe puerilul Hi5 şi a sărit în braţele lui Zuckerberg încă din 2009, ‘ţi dai seama că cam are ce să-mi arate Zuck acum (cacafonia-i intenţionată).

M-am uitat şi în arhiva propriu-zisă cu postări şi-am rămas tâmpit la cât am fost de prost. Să râdem împreună, zic!

Mai întâi, câteva exemple mai light

Trec cu vederea peste faptul că în primii ani de Facebook vorbeam mai mult singur. Şi că înjuram mult. Eram tânăr, repăraş şi frustrat, ce vrei? Decât să cad în patima alcoolului, tutunului şi drogurilor (sic!), ca alţi prunci de vârsta mea, preferam să mă-mpiedic în derizoriu, mâzgălindu-mi peretele cu bazaconii. Măcar scriam corect şi cu diacritice dinainte să fie la modă.

Eram de mic genu’ ăla de om care se aventura împotriva curentului. Îi criticam de zor pe meteorologiştii de ocazie care se mirau mai tare decât locuitorii Floridei (unde cică n-a nins de vreo 30 de ani) la fiecare fulg de nea căzut pe sol. Era funny, dar o pierdere de vreme.

Nu ştiu dacă îţi aduci aminte de Harlem Shake. Eu nu-mi aduceam aminte dacă nu îmi spunea Zuck acum într-o zi. Râdeam de stupiditatea acestui internet phenomenon şi de cum se scuturau oamenii de purici pentru nişte vizualizări. Sau de cum îşi aruncau apă cu gheaţă în cap, doar de fun, fără să doneze un ban pentru suferinzii de scleroză (acesta fiind scopul Ice Bucket Challenge). Da’ şi io eram prost că încercam cu atâta patos să îi conving că se fac de râs.

Deja eram prost şi semnalizam asta

Desigur, astea-s nimicuri. Prost de-a binelea am fost abia la sfârşitul liceului când am început să-l citesc pe Daniel Roxin. Sigur îl ştii, e ăla cu „adevărurile tulburătoare” despre daci şi cu „istoria falsificată” a Transilvaniei. O să râzi, dar la mintea mea fragedă de-atunci, omul ăla chiar m-a convins că există tunele pe sub munţi şi că dacii au descoperit focul, roata şi ţigara electronică.

La finalul primului an de facultate eram deja un dacopat convins. Aveam boală pe unguri, pe ţigani şi pe evrei. Ah, şi pe gay, evident, însă nu şi pe lesbience, că na…

Alexandru Florian este directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

Eram mândru că-s român. Aveam tricou cu Avram Iancu şi voiam să dau câte o sută de lei pe câte-o statuetă de 10 cm cu fiecare domnitor român, de pe Dacia Art. Nu-ntreba de ce, că nu ştiu.

Despre cum mi-am dat seama că naţionalismul nu a fost altceva decât o tumoare pe creierul meu o să îţi explic într-un alt articol, dedicat acestui lucru. Până atunci, vreau să-ţi spun că visam s-ajungă boul ăla de Bogdan Diaconu preşedintele României. Sau dacă nu el, un Cătălin Berenghi măcar.

Ca orice român prost care nu făcea nimic altceva în afară de a se plânge că vin cotropitorii, că ni se fură pământurile şi averile, că UE sunt doar două litere dintr-un cuvânt care conţine şi un „m” şi-un „i” etc. etc. (ştii clişeul), stăteam cu mâinile-n sân şi aşteptam. Ce aşteptam? Să vină Ţepeş, maică, să-i tragă-n ţeapă p-ăştia, cum ce aşteptam?!

Din fericire, mi-am aruncat la timp ochelarii de cal şi am realizat că dânsu-i mort şi că nu va mai veni. Din păcate, unii încă-l aşteaptă. Iar alţii îl văd pe Sebastian Ghiţă, acest individ toxic, ca pe un Ţepeş modern. Doamnele să ne ferească!


Apasă butoanele!